sâmbătă, 10 decembrie 2016

Scrisoare pentru copiii părinților noștri

Scrisoare pentru copiii părinților noștri

Suntem mulți, suntem diferiți, suntem judecați, suntem categorisiți, după fapte, după preferințe, după sex, după vârstă, dar în primul rând suntem copiii părinților noștri . În primul rând suntem copii și părinți, apoi femei, apoi bărbați și ce mai derivă de aici. Mă voi adresa întâi, celor mai mari dintre noi.
Dragi părinți, când a fost ultima oară când ați stat de vorbă cu copiii voștri în goana voastră spre a le crea viitorul? Când i-ați ascultat ultima oară când ați vorbit? Știți voi că ai voștri copii vă răspund pe jumătate la întrebări? Da mamă, am mâncat o mică dezamăgire, da, am dormit pe mine când trebuia să aleg ce mă face fericită, noroc că ai știut tu,  da, am ieșit cu Mihai aseară pentru ultima oară .   Da, tata, am primit flori de 8 martie, mi le-au dat cadou la nota de plată. Da, am stins luminile, sunt în beznă totală, da, am încuiat ușa sufletului meu, da, nu o să pierd cheile pe care nu le-am avut niciodată. Da am fost la cursurile la facultatea la care tu m-ai trimis, da am venit acasă de la jobul la care mi-ai scos ochii că e timpul sa aplic. 



De ce nu vă ascultați copiii când din dragoste nu vă spun tot sau pentru că atunci când v-au zis, ați știut clar că NU E BINE pentru ei. De ce le retezați aripile din prea multă iubire, de ce din teamă nu i-ați lăsat să își aleagă viețile, de ce nu încercați să înțelegeți că sunt lucruri pe care nu le înțelegeți. De ce nu vreți să înțelegeți că siguranța nu înseamnă siguranță, că dacă el se face doctor așa cum voi v-ați dori, iar el poate va ajunge, ori să nu vă dezamăgească, ori pentru că nu a știut ce vrea, nu s-a cunoscut pe el și nici voi nu l-ați cunoscut, va fi unul de mâna a doua, frustrat, departe de a fi fericit. Nu-i mai trimiteți să se facă medici, polițiști, avocați, arhitecți doar pentru ca e sigur, întrebați-i dragi părinți, ce e sigur el că i-ar plăcea să facă, iar dacă nu știe, descoperiți împreună. Nu-i mai trimiteți pe drumuri pe care voi v-ați fi dorit să ajungeți și n-ați putut, drumurile s-au schimbat oricum de atunci și nimic nu mai e sigur, nu-i mai trimiteți să fie fotbaliști dacă ei pictează, doar pentru că voi v-ați accidentat pe drumul ăla, nu îi mai trimiteți să fie ingineri dacă ei vor să scrie, nu îi îndreptați către medicină dacă dezmembrează calculatoare de mici, doar pentru că pe vremea voastră erau 11 pe loc și acum ar fi putut să fie copil de doctor.  E de ajuns că se luptă cu ei înșiși să se cunoască, e de ajuns că se luptă cu decizii de viață la început de drum, nu le mai puneți  încă o luptă în cârcă, credeți în ei!  Nu le mai spuneți că familia e pe ultimul loc, că după 30 de ani se fac copiii, căci vedeți și voi cât de mult îi iubiți și sunteți fericiți că îi aveți, nu îi mai îndreptați doar către bani și poziții sociale. Fiți lângă ei, înțelegându-i, ajutându-i să se înțeleagă și-și vor găsi mai ușor locul. Cum să vă explicăm noi că pokerul nu e joc de noroc, că online-ul nu înseamnă doar să dai log in și-un share, că banii nu se fac doar în științele exacte și nici acolo dacă nu ești bun, că notele nu reflectă inteligența, că diplomele nu asigură succesul oricum, darămite cele în domenii care nu ni se potrivesc? Cum să-i explici arta unui părinte pragmatic? Cum să te înțeleagă un părinte când îi vorbești de șansă? Cum să îi amintești unui părinte care te iubește prea mult că a fost copil și că și pe el l-au îndrumat alții, cum să îi amintești unui părinte de greșelile pe care le-a făcut din aceleași considerente fără să intervină relația părinte-copil și „să te trimită în camera ta”? Părinții ne sunt prieteni doar până când vine vorba de ce e cel mai bine pentru noi, iar ei știu, noi nu. Oare?
Cum să le explicăm noi că dacă nu ne dau aripi or să ne crească colți și o sa mușcăm din ei, fără să vrem și o să ne doară și pe noi și pe ei. Că o să încropim un aparat de zbor alături de alți oameni, căutând sprijin, departe de casă și că tot împreună vom ajunge după ce ei ne vor dezamăgi, dar cu regrete? Că viața asta ne e nouă, da, dar că ei dețin doar harta vieții lor. Că poate și nouă ne e greu să fim copii și părinți totodată, parinți pentru noi și de multe ori pentru ei, că așa cum ei se plâng la noi de facturi și impozite și ce-a mai făcut taică-tău și se plâng la noi despre noi și îi ascultăm, și nouă ne-ar trebui să ne asculte cu totul, fără să știe ei ce e mai bine pentru noi și chiar dacă ar ști, să ne lase să ne lovim și apoi să ne mângâie, nu să spună: Ți-am zis eu! Dacă noi, copiii, ne vom înțelege părinții abia când vom fi părinți, părinții abia când vor înțelege copiii?
Dragi copii ce n-ați apucat să fiți parinți, o sa creșteți și o sa va luptați cu întrebări. Răspunsurile s-ar putea sa doară sau sa vă doară și poate nu vi se vor oferi, tocmai de aceea. Nu le căutați, parinții noștri nu sunt ființe cu puteri supranaturale și cu baghete magice care ar trebui să ne preschimbe realitatea noastră într-o lume a realizărilor și a finalurilor fericite, deși pâna și ei se încăpățânează să creadă asta.. Nu, părinții noștri sunt oameni, cu defecte, cu drame, cu iubiri neîmplinite, cu povești, cu secrete, cu griji, cu temeri, cu decizii regretate și mai ales cu copii pentru care se zbat, în felul lor. Sunt oameni supuși aceleiași ireversibilități a timpului, aceleiași imposibilități de a citi viitorul dar cu ambiția de a-l crea pe al copiilor lor dragi, sunt oameni cu trecut, iar singura baghetă pe care o vor avea, va fi cea în care își vor sprijini amintirile pe la 90 de ani. Știu, sunt optimistă când vorbesc de vârsta părinților noștri, altfel nu pot. Nu îi judecați copii, nu îi condamnați, iubiți-i așa cum îi știți nu cum ați vrea să-i aflați, strangeți-i în brațe, indiferent de ce considerați voi că ar fi greșelile lor, căci mai târziu, după ăia 90, le veți vrea până și greșelile. Vă veți îndoi de multe, copii, dar pe măsură ce creșteți nu uitați să priviți în sufletele voastre și ale părinților voștri, vă veți îndoi de multe dar niciodată să nu vă îndoiți de iubirea lor.
Dragi părinți, plecați urechea la visurile copiilor voștri, poate ei chiar sunt genii așa cum vă place vouă să credeți. Cunoașteți-vă copiii pe lângă a-i educa, nu le mai zdruncinați încrederea, și-așa îi descurajează societatea. Lăsați-vă copiii să fie copii cât încă mai pot și când nu vor mai putea lăsați-i să fie ce vor. Lăsați mândria, veți apuca să fiți și mândri de ei, chiar dacă alți copii le-au luat-o în față. Dragi copii, alegeți pentru voi, părinții noștri vor înțelege, mai devreme sau mai târziu și oricum ar fi, tot copiii lor suntem. Vă mai amintiți ce vă doreați să fiți când erați mici?
Dragă mamă, dacă citești asta, sunt eu, copilul tău, care n-a realizat nimic până acum și pierde timpul cu scrieri pe Facebook și desene neștiute de tine. Te iubesc.
Un copil al unor părinți.

Niciun comentariu: